Despre Cazul Magheru ar fi multe de spus, însă aceste "multe" ar fi de natură să-i erodeze esenţa. Prima parte, de care vorbisem şi mai sus, e o adevărată romanţă în proză, bogată în figuri de stil şi dotată cu o puternică pregnanţă a naivităţii adolescentine. Dragostea capătă dimensiuni apologetice, concretizându-ze, la propriu, în eternitate, dezvoltându-se astfel o un dialog care, indiferent de cititor, sensibilizează.
Cazul Magheru este, de fapt, un sâmbure dostoievskian îmbrăcat în haina psihanalizei. Naraţiunea fluctuează: anumite capitole sunt scrise la persoană a IIIa, iar altele la persoană I, ceea ce dă textului o alternanţă care îl face pe cititor să privească abrupt paginile acestuia.
Atât. Despre Cazul Magheru s-ar putea scrie încă o carte, de aceeaşi dimensiune, însă pentru asta este nevoie de un critic dotat cu răbdare şi, deopotrivă, cu pluriperspective, deoarece romanul o cere.
