Dau coroană, dau 90 de puncte, dau ce vreți, dar vă rog să mi-l trimită cineva ​
Scrie, în 80 – 120 de cuvinte, rezumatul textului
Ioana Pârvulescu, „Inocenții”:

După ce ne-am tot foit căutând o idee bună de a petrece timpul, Doru, care aduna de pe atunci povești de familie, ne-a întrebat dacă știm despre bătrânul nostru unchi, mă rog, să zicem unchi, de fapt o rudă mai îndepărtată, care ține un anticariat. - Chestia e, a spus Matei, că omul ăsta e cineva. - Cum adică? m- am întrebat eu. Credeam pe atunci că toți oamenii sunt cineva. - Păi da, se pare că el a inventat pixul cu pastă. Și-atunci am auzit glasul plin al Dinei: - A, păi vreau neapărat să-l cunosc și eu... Și cum nicăieri nu era umbră, am mers de-a lungul străzilor topite până la marginea de sus a orașului cu case vechi, unde, într-o curte interioară lunguiață, plină de iarbă și tufe, își avea bătrânul anticar intrarea în magazinul lui de comori. Ne-a primit de parcă ne cunoștea din totdeauna și ne-am împrietenit imediat, deplin, cum uneori, te împrietenești cu un om dintr-o carte. Ne distram grozav cu prietenul nostru, anticarul, și sunt sigură că și el cu noi. Eu îi vorbeam cu tu, că doar eram rudă, iar pe atunci toți oamenii erau tu pentru mine, fratele meu îi spunea când tu, când dumneavoastră, iar Dina și Doru îi ziceau numai dumneavoastră. Și-ntr-o zi, Dina, care se gândea la toate ca un om mare, a hotărât că trebuie să îi facem și noi un cadou, de ziua lui. Aveam cu toții bani puși deoparte și ne-am gândit să-i luăm un ceas „antiacvatic”. Nu mă întreba la ce i-ar fi folosit, poate doar să facă baie în cadă, cu el, dar nouă ne plăcea cum sună: un antiacvatic pentru un anticar. - Când e ziua dumneavoastră de naștere, a întrebat politicos verișoara mea (...) - Ziua mea n-o mai sărbătoresc de mult, fiindcă de ziua mea mi s-a întâmplat cândva o mare nenorocire. Dacă vreți totuși s-o aflați, căutați aici în anticariat. E la vedere pe o carte. E legată cumva de o femeie. Dacă descoperiți cartea, veți afla când e ziua mea de naștere și o s-o sărbătorim împreună, la anul, fiindcă anul ăsta a trecut deja. Ș-am prins să ne uităm la toate cotoarele din raft, împărțindu-ne frățește și verișorește munca, fiecare vreo douăzeci de rafturi. Și-am tresărit cu toții când vărul meu a găsit o carte care se chema „Ziua de 35 mai”. Asta da zi de naștere! (…) - Luna e bună, dar ziua e alta, cum cred că v-ați dat seama și singuri. (...) Cu toate acestea n-am găsit nicio carte care să ne dezvăluie data secretă, nici eu, nici ceilalți.(...) Și cu vreo două zile înainte de Crăciun a sosit iar pe adresa noastră un plic în care era o scrisoare cu chenar negru. Din el am aflat că anticarul nostru murise. Se pare că era deja foarte bolnav când l-am cunoscut noi, era și foarte bătrân, și abia atunci ne-am dat seama că obosea nespus de ușor, că stătea mereu așezat, că respira greu. N-am mai prins așadar aniversarea prietenului nostru, iar ziua lui a rămas astfel, ani de zile, pe 35 mai, dacă înțelegi ce vreau să spun. (...) După ani, am ajuns studentă la Facultatea de Litere, care e un fel de facultate de cărți. Am aflat aici că „anticariat” vine de la „antic”, nu de la „anti-”. Și într- o zi din luna mai, privind o listă de cărți de citit pentru un examen, văd câteva titluri de Mircea Eliade. Mai întâi am găsit nuvela „Secretul doctorului Honigberger”, care m-a făcut să tresar. Numele îmi amintea de un băiat cu ochii de miere, coleg cu fratele meu, și de începutul clasei întâi. Apoi cuvântul „secret” m-a dus cu gândul la bătrânul anticar care ne învățase să iubim secretele. Nu știu de ce am presimțit că o să aflu acum, curând, ceva teribil de important. Și chiar atunci am mai văzut un alt titlu, și deodată literele mi s-au părut străbătute de mici lumini, ca stelele căzătoare pe cer, într-o zi de august: de după perdelele copilăriei mi-au apărut în față o curte cu bălării și o încăpere cu comori, în care patru copii au vrut să afle ziua de naștere a unui om plin de surprize, ca să-i poată dărui un ceas subacvatic. Cum spusese anticarul? Că ziua lui e la vedere, pe o carte. Că e legată de o femeie. Romanul lui Mircea Eliade se numea „Maitreyi”, numele unei fete din India. Ai înțeles, nu? Mai-treyi. Și-n minte mi-a revenit coperta romanului pe care bătrânul anticar îl ținea chiar sub nasul lui și-al nostru, pe o măsuță, unde avea casa de marcat. De atunci, în fiecare an, pe 3 mai, mă gândesc la cea mai misterioasă și mai plină de cărți vacanță a copilăriei mele. Și tare-aș vrea să am cui să dăruiesc un ceas antiacvatic.