„Era odată la Bagdad, sub domnia strălucitului calif Harun‑al‑Rașid, un neguțător bogat, care avea o nevastă bătrână și un fecior, Abu‑Hasan, crescut până la vreo treizeci de ani strâns de aproape în toate privințele. Neguțătorul a murit, și Abu‑Hasan a intrat în stăpânirea avuției pe care o grămădise tată‑său o viață întreagă. Fiul a făcut altfel de cum făcuse tatăl. În tinerețe nu căpătase niciodată o para mai mult decât îi trebui ca să‑și ducă viața; acum a pus de gând să cheltuiască potrivit cu mijloacele pe care i le adusese soarta. Astfel, și‑a împărțit averea în două părți: cu o parte a cumpărat acareturi [...]; iar cu cealaltă jumătate, în bani sunători, a hotărât să se pună pe petreceri, încai­lea să‑și destoarcă răbdările suferite sub strășnicia în care‑l ținuse tată‑său până la așa vârstă coaptă [...]. În acest scop, Abu‑Hasan a strâns împrejuru‑i o ceată de tineri de vârsta și de teapa lui, și de acolea s‑a gândit numai cum să‑i facă a‑și petrece vremea în chipul cel mai plăcut. Așadar nu s‑a mărginit la prânzuri și zaiafeturi cu mâncări și băuturi care de care mai rare și mai scumpe; a mai adus și tarafuri de lăutari și cântăreții cei mai vestiți; și pe urmă, dănțuitoarele și dănțuitorii cei mai aleși din orașul Bagdad.
Toate chefurile astea, din zi în zi mai costisitoare, l‑au aruncat pe Abu‑Hasan în cheltuieli atât de nemăsurate, încât n‑a putut‑o duce așa mai mult de un an.
Cum n‑a mai întins masă mare, prietenii s‑au făcut nevăzuți; ba nici nu‑i mai întâlnea oriunde i‑ar fi căutat, fiindcă fugeau de el îndată ce‑l zăreau. [...]
Pe Abu‑Hasan mai mult l‑a mâhnit părăsirea din partea prietenilor decât îl încântase mai înainte semnele lor de dragoste. [...]
Odată, mâhnit, dus pe gânduri, cu capul plecat a intrat în odaia mă‑sii. [...]
— Mamă, [...] vreau numai să încerc până unde pot merge prietenii mei cu nerecunoștința. [...]
Abu‑Hasan a și plecat; a făcut ce‑a făcut și a găsit pe toți prietenii. Le‑a arătat în ce mare strâmtoare se afla și i‑a rugat să‑și dezlege pungile ca să‑l ajute. [...] Niciunul dintre prieteni nu s‑a lăsat înduioșat de vorbele lui frumoase, ba unii chiar l‑au dat afară. S‑a întors acasă, amărât până în fundul sufletului.Precizează câte un sinonim contextual pentru următoarele cuvinte din text: a grămădi, strășnicie, a mâhni.