4. Explică rolul exerciţiului de reamintire practicat de-a lungul timpului de autor, valorificând informaţiile din
ultimul paragraf.
5. Prezintă, în 30 – 50 de cuvinte, o trăsătură a adolescentului Mircea Eliade, aşa cum se desprinde din ultimul
paragraf.


M-am născut la Bucureşti, dar chiar în acel an tata a fost mutat cu garnizoana la Râmnicu Sărat, şi
cele dintâi amintiri se leagă de acest oraş. O casă mare, cu multe încăperi, şi salcâmi în dreptul ferestrelor. În
fund, curtea şi apoi grădina, care mi se părea uriaşă, înecată sub pruni, caişi şi gutui. Cea mai veche amintire
(cred că aveam mai puţin de trei ani): în grădină, cu fratele meu şi un câine mare, alb, Picu. Ne rostogoleam
toţi trei în iarbă. Alături, pe un scăunaş, mama, stând de vorbă cu o vecină. […]
Dar mai cu seamă îmi amintesc de o după-amiază de vară, când toată casa dormea. Am ieşit din odaia
noastră, a fratelui meu şi a mea, şi, de-a buşilea, ca să nu fac zgomot, m-am îndreptat spre salon. Aproape că
nu-l cunoşteam, căci nu ni se îngăduia să intrăm decât la zile mari sau când aveam musafiri. Cred, de altfel, că în
restul timpului uşa era încuiată cu cheia. Dar, de data aceasta, am găsit-o descuiată şi, tot de-a buşilea, am
pătruns înăuntru. În clipa următoare, emoţia m-a ţintuit locului. Parcă aş fi intrat într-un palat din basme: storurile
erau lăsate şi perdelele grele, de catifea verde, erau trase. În odaie, plutea o lumină verde, irizată, ireală, parcă
m-aş fi aflat dintr-odată închis într-un bob uriaş de strugure. Nu ştiu cât timp am rămas acolo, pe covor, respirând
anevoie. Când m-am deşteptat, am început să înaintez cu grijă pe covor, ocolind mobilele, privind cu nesaţ
măsuţele şi etajerele pe care se aflau aşezate fel de fel de statuete, ghiocuri*, sticluţe de cristal, cuţite de argint,
privind mai ales oglinzile mari, veneţiene, în ale căror ape adânci şi clare mă regăseam altfel, mai crescut, mai
frumos, parcă eu însumi înnobilat de lumina aceea ajunsă acolo dintr-o altă lume.
N-am povestit nimănui despre această descoperire. Simţeam, de altfel, că n-aş fi ştiut ce să povestesc.
Dacă aş fi putut utiliza vocabularul adultului, aş fi spus că descoperisem o taină. Ca şi imaginea fetiţei de pe
Strada Mare, puteam evoca oricând feeria aceasta verde, şi atunci rămâneam nemişcat, aproape
nemaiîndrăznind să respir, şi regăseam beatitudinea de la început, retrăiam cu aceeaşi intensitate intrarea
bruscă în paradisul luminii aceleia neasemuite. Exerciţiul acesta de recuperare a momentului epifanic* l-am
practicat mulţi ani şi regăseam întotdeauna aceeaşi plenitudine, în care mă lăsam să alunec ca într-o clipă fără
durată, fără început şi fără sfârşit. În ultimii ani de liceu, când mă luptam cu lungi crize de melancolie, mai
izbuteam încă, uneori, să regăsesc lumina de aur verde din acea după-amiază de la Râmnicu Sărat, dar, deşi
beatitudinea era aceeaşi, era peste putinţă de suportat acum, îmi agrava prea mult tristeţea; căci, de data
aceasta, ştiam că lumea din care făceau parte salonul şi perdelele de catifea verde, şi covorul pe care
înaintam în genunchi, şi lumina neegalată era o lume pentru totdeauna pierdută.
Mircea Eliade, Memorii