Călugărul Therapion sosește în Grecia, la începuturile creștinismului, hotărât să destrame credința oamenilor în vechile zeități. Supărat că oamenii, deși cred în Isus, venerează deopotrivă și nimfele, Therapion declanșează un adevărat război: taie platanul zânelor, dă foc câte unui măslin bătrân și peste tot înfige cruci în pământ. Nimfele caută adăpost într‐o vale pustie, cu câțiva pini și o grotă unde obișnuiau să se adăpostească de furtuni. Therapion îi mobilizează pe oamenii din sat să construiască în fața grotei o capelă, pentru a zidi zânele în peșteră.]
Se bucura la gândul că înainte să răsară luna nouă plânsetele vor înceta și că nimfele, răpuse de foame, nu vor mai fi decât o necurată amintire. Se ruga să vină cât mai repede clipa, pentru că, fără voia lui, i se făcuse milă și era înciudat de slăbiciunea asta rușinoasă.
[Seara, își face apariția Fecioara Maria, sub chipul unei femei obișnuite, pe care Therapion nu o cunoaște. La întrebarea ei, călugărul îi spune că așteaptă moartea nimfelor, pentru ca apoi să domnească în ținut pacea lui Dumnezeu.]
— Cine îți spune că în pacea Domnului nu sunt cuprinse și nimfele, ca și căprioarele, ca și turmele de capre? răspunse femeia. Oare nu știi că, la început, pe când făcea lumea, Dumnezeu a uitat să dea aripi unor îngeri, care astfel au căzut pe pământ și s‐au statornicit prin păduri, ca neam al nimfelor? Iar alții s‐au așezat pe un munte, unde au devenit zeii olimpieni.
[...] Femeia își puse mâna pe umărul lui și îi vorbi cu gravitate:
— Călugăre, lasă‐mă să intru în peștera aceasta. Peșterile îmi sunt dragi și‐mi este milă de aceia care caută în ele adăpost. Într‐o peșteră l‐am născut pe fiul meu și tot într‐o peșteră l‐am încredințat fără teamă morții, ca să se nască pentru a doua oară, înviind.
Pustnicul se dădu la o parte, s‐o lase să treacă. [...]
În întuneric se auziră vaiete mai ascuțite, piuituri și ceva ca un foșnet de aripi. Femeia vorbea cu nimfele într‐o limbă necunoscută, poate aceea a păsărilor sau a îngerilor. În scurtă vreme ea se ivi din nou alături de călugăr, care nu contenise să înalțe rugăciuni.
— Privește, călugăre, și ascultă.
De sub veșmântul ei ieșeau nenumărate sunete, mărunte, țipătoare. Îl desfăcu, iar călugărul Therapion văzu că ducea în cutele hainei sale sute de tinere rândunele. Ea își deschise larg brațele, ca pentru rugăciune, lăsând păsările să‐și ia zborul. Apoi spuse, iar glasul ei era limpede ca un sunet de harfă:
— Mergeți, copiii mei.
Rândunelele, libere, au zburat în cerul serii, înscriind pe el, cu ciocul și cu aripile, semne de neînțeles. Bătrânul călugăr și femeia le‐au urmărit o vreme cu ochii, apoi aceasta îi spuse sihastrului:
— Se vor întoarce în fiecare an, iar tu o să le dai adăpost în paraclis. Rămâi cu bine, vrednice Therapion.
[...] Călugărul Therapion a coborât în sat, iar a doua zi, când s‐a întors să slujească liturghia, a găsit peștera nimfelor plină de cuiburi de rândunele. Au revenit apoi în fiecare an; intrau și ieșeau din biserică, harnice să‐și hrănească puii ori să‐și întărească sălașurile de lut. Therapion se oprea adesea din rugăciune ca să se uite, cu duioșie, la jocurile și iubirile lor, prin care prihana nimfelor se mântuia în neprihănirea rândunelelor.

REZUMATUL ACESTUI FRAGMENT PLSSSSS