Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel, Unde cură-n poale un râu mititel, Plânge şi suspină tânăra domniţă, Dulce şi suavă ca o garofiţă; Căci în bătălie soţul ei dorit A plecat cu oastea şi n-a mai venit. Ochii săi albaştri ard în lăcrimele Cum lucesc în rouă două viorele; Buclele-i de aur cad pe albu-i sân, Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân. Un orologiu sună noaptea jumătate. În castel în poartă oare cine bate? – “Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit; Eu, şi de la oaste mă întorc rănit. Soarta noastră fuse crudă astă dată: Mica mea oştire fuge sfărămată. Dar deschideţi poarta… Turcii mă-nconjor… Vântul suflă rece… Rănile mă dor!” Tânăra domniţă la fereastră sare. – “Ce faci tu, copilă?” zice doamna mare. Apoi ea la poartă atunci a ieşit Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit: – “Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe; Braţul său prin taberi mii de morţi împarte. Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu; Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat, Apoi tu aice fără biruinţă Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă. Du-te la oştire! Pentru ţară mori! Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!”
III Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună; Oastea lui zdrobită de prin văi adună. Lupta iar începe… Duşmanii zdrobiţi Cad ca nişte spice, de securi loviţi.
Vă mulțumim că ați vizitat platforma noastră dedicată Limba română. Sperăm că informațiile prezentate v-au fost utile. Dacă aveți întrebări sau aveți nevoie de suport suplimentar, vă rugăm să ne contactați. Vă așteptăm cu drag și data viitoare! Nu uitați să adăugați site-ul nostru la lista de favorite!
