VII Sură-i sara cea de toamnă; de pe lacuri apa sură Înfunda mişcarea-i creață între stuf la iezătură*; lar pădurea lin suspină şi prin frunzele uscate Rânduri, rânduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. De când codrul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată, Îşi deschide-a lui adâncuri, fața lunei să le bată, Tristă-i firea, iară vântul sperios vo* creangă farmă - Singuratece izvoare fac cu valurile larmă. [...] VIII De treci codrii de aramă, de departe vezi albind Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint. Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt, Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet; Pare că și trunchii vecinici poartă suflete sub coajă, Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă. lar prin mândrul întuneric al pădurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind; Ele trec cu harnici unde și suspină-n flori molatic, Când coboară-n ropot dulce din tăpșanul* prăvălatic, Ele sar în bulgări fluizi peste prundul* din răstoace*, În cuibar rotind de ape, peste care luna zace. Mii de fluturi mici, albaștri, mii de roiuri de albine Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline, Împlu aerul văratic de mireasmă şi răcoare A popoarelor de muște sărbători murmuitoare. Mihai Eminescu Călin găsiți și categorisit figuri de stil​