Mărinimie după Emil Gârleanu Cocostârcul s-a sculat cu noaptea-n cap. A intrat în baltă. Pe pi- cioarele lungi, subțiri ca nişte lujere, trupul lui se leagănă agale. Din când în când el îşi udă pliscul; uneori se opreşte de se uită ispiti- tor în fundul apei, ca şi cum ar fi dat peste ceva ce căuta de mult. E răcoare şi răcoarea îl încântă. Nu simte nicio altă dorinţă decât să-şi scalde picioarele în unda rece, care-i trimite fiori până sub aripi. Deodată, se opreşte; încordează gâtul şi priveşte. Pe frunza unui nufăr o broscuţă se bucură şi ea de frumuseţea şi răcoarea dimine- tii. Când l-a văzut, biata broscuţă a încremenit pe picioruşele de di- napoi; cu ochii mari deschişi cată la cumplitul duşman. În spaima ei îl vede uriaş, cu capul atingând cerul, cu pliscul lung, larg, så soarbă dintr-odată balta şi, împreună cu balta, pe ea. Îşi aşteaptă sfârşitul. Cocostârcul o vede şi înţelege. Dar dimineaţa e mărinimos. Ş-apoi, i se pare atât de neînsemnată această vietate a bălţii, că, de la o vreme, parcă o pierde din ochi în fundul apei şi nici n-o mai zăreşte. Ridică piciorul, o păşeşte dispreţuitor şi trece măreţ mai departe. Broscuţei nu-i vine să creadă. Mai stă aşa câteva clipe. Apoi, de bucurie, sare pe o altă frunză, şi-ntr-un avânt de recunoştinţă, ea, cea dintâi, taie tăcerea dimineții: - Oaac! cauta pronume personale din text ,foloseste-le la persoana I ca si cum ai fi cocostarcul sau broscuta​