Redactează in 150-200 de cuvinte in care sa caracterizezi personajul Antonia va rog repedeeee

I. Citeşte, cu atenţie, textul:
Într-o zi m-am dus după obicei la profesoara mea de piano, care mă anunță:
- Știi că am o elevă nouă, o mititică rusoaică de vreo zece ani, fata unui ofițer rus. O cheamă Antonia.
E foarte drăguță și talentată. Trebuie să vie îndată și o s-o cunoști.
Și, într-adevăr, după puțin timp, fetița își făcu apariția. Subțire, înaltă, părând mai mare decât era, blondă, cu obrazul alb de porțelan, cu ochii albaștri și cu un surâs foarte grațios.
- Iată și pe Antonia!
- Încântat de cunoștință, domnișoară! făcui eu cu o mică ironie de băiat mai mare.
Profesoara, încântată, voi să-mi arate toate talentele Antoniei. Mi-am întrerupt lecția și fata mi-a arătat ce progrese făcuse abia în câteva ședințe, ce îndemânatice îi erau acum degetele, ce ureche perfectă avea, ce exact ținea măsura și cu ce freamăt întovărășea fiecare notă. Apoi Antonia ne-a mai arătat și alte talente. În cântecul profesoarei a dansat grațios, variat, agitând un voal împrejurul ei. Am aplaudat, am felicitat, apoi mi-am reînceput lecția. Antonia se rezimase cuminte de piano și asculta cu răbdare... Apoi ne-am împrietenit. Ne întâlneam totdeauna la lecția de piano, unde ea venea mai repede decât trebuia, ca să mă asculte cuminte sau ca să mă reție și să-mi arate progresele. Câteodată vorbeam mai mult, și cuvintele ei românești aproximative erau o încântare. Păstram tonul glumeț, și ea pe cel grav. Păream eu cel mic și ea cea mare. Succesul meu era știut de toți. Eram ironizat. Totuși eram încântat, căci mi se părea că prețul meu în ochii lui Désirée trebuia să crească. Antonia avea, în miniatură, instinctele de viitoare femeie. Observa, ținea supărări, prelungea căldura împăcărilor, o scotea din fire tonul meu superior, își aranja, cu noi variații, panglicile.
Odată am găsit-o pe stradă. O trimisese tatăl ei după cumpărături. Neavând ce face, am voit să-i țin companie, dar ea se opuse. M-am mirat. După multe ezitări, mi-a mărturisit:
- Trebuie să cumpăr niște mere murate!
Am întovărășit-o totuși, dar înconjurând, complici fără multe explicații, strada principală. Apoi, după ce Antonia și-a făcut târguiala, am pornit-o înapoi, fără să mă gândesc să fac pe cavalerul și să port eu pachetul vulgar. La un moment dat, Antonia m-a rugat:
- Ține puțin vasul, până ce mă închei la ghete.
Am primit. După o clipă, apărând deodată, a trecut pe lângă noi Désirée ... legănând pe umeri o umbreluță colorată. Și după ce a trecut, Antonia mi-a spus:
- Anume ți-am dat murăturele, ca să te vadă Désirée cu ele în mână.
Eram indignat.” ​​​​​​​ (Anton Holban, Antonia)