(DAU COROANA)

Am nevoie de cazul si functia sintactica a urmatoarelor 20 substative:



Și nu vreau să port vreunul vechi al Savetei, cel mai tare urăsc să pun pe mine hainele altora.

Nici pe-acelea aduse de tata de la șeful de gară, că dacă i-au crescut fetele de ce să nu le dea mai departe,

cu tot mirosul lor de domn, cu toată dunga făcută cu grijă, nu-mi venea să le pun pe mine. Am să strâng

zmeură cu toată îndemânarea, am să mă cațăr pe coasta cea mai abruptă, n-o să-mi pese de murea

care-mi jupoaie gleznele, numai spini peste tot, o să sar peste bușteni până la un pâlc plin de roade, hai

în partea asta, tată, și-o să fiu grozav de atentă, să nu cumva să cad, că atunci mai faci munca o dată,

numai că boabele-o să fie storcite de n-o să ți le mai ia nimeni la Centrul de colectare. Când cresc vreau

să fiu cea mai grozavă culegătoare. [...]

Am să culeg zmeură și pentru carioci, că am văzut la Carmina, și-am să culeg și pentru cămașă mai

bună, nu din cea sub care asuzi și-n loc de albastru-deschis e mai curând albicioasă, și-o să am tot ce-mi

trebuie pe 15 septembrie când o să-mi sară inima de bucurie că-mi văd clasa, că se ivește și Tiberiu*, că

mă duc în clădire nouă, la etajul întâi de data asta, nu departe de bibliotecă. [...]

Când am început coborârea, pe la trei, că întoarcerea ne lua cel puțin două ceasuri, aveam umerii

roșii de la atâta apăsare. Parcă aș fi purtat pe ei nu fructe, ci piatră.

— Nu credeam că te descurci, Arsenia, a zis tata când am ajuns din nou pe fundul văii, am trecut râul

și ne-am îndreptat spre Centrul de colectare.

Coborâseră toți, că-n juma de ceas pleca mașina, cei mai mulți nu făcuseră mare lucru, pe coclaurii

pe-unde umblaseră găsiseră orice, numai zmeură nu. Alții, câțiva, aveau unsprezece kilograme. [...] Când

am intrat la cântar, doamna m-a măsurat de sus până jos, să nu-mi spui că ai și cules ceva azi?

— Cum să nu? Uitați!

Dar doamna nu m-a auzit, că a trebuit să-și ridice ochii. Și-a zâmbit cu toată fața, poftiți, tovarășe

inginer, ați venit în vizită? O ușă a scârțâit, acul cântarului s-a mișcat încet.

— Ia uite, a zis tata, de necrezut, ai adunat cinci kilograme. Cinci ori șapte, Arsenia, că șapte lei e

kilogramul, cât face? Treizeci și cinci! Exact. Azi ai câștigat primii tăi bani, treizeci și cinci de lei, aproape

ca un om mare.

— Bravo, fetițo, am auzit apoi și vocea inginerului.

Când m-am întors spre el, mi-a căzut cerul în cap, căci în cadrul ușii am văzut o siluetă familiară.

N-am apucat să-mi feresc ochii, așa că am început să mă scufund în iazul cel mai înghețat, cu tot cu

geaca de fâș plină de țărână, cu tot cu tricoul meu mânjit roșu de zmeură, cu tot cu cizmele lui Vio pe care,

dacă aș fi putut, le-aș fi azvârlit cât colo, cu tot cu găleata asta pentru care primeam laude și mi se dădeau

apoi și bani, primii mei bani, pe care i-am luat fără să-i văd, o bancnotă de douăzeci și cinci de lei și o

bancnotă de zece. N-am mai fost în stare să fac singură niciun pas. Noroc cu tata care m-a împins afară.

— Hai, Arsenia, mai repede, că oamenii deja se suie-n remorcă.

Tiberiu nu mai era în cadrul ușii, dădea acum cu vârful adidasului într-un con, cu spatele la dacie.

N-am trecut pe lângă el, n-am vrut să-mi zică salut, l-am tras pe tata cât mai pe sub stâncă, cât mai repede

și, cu un clește mișcându-se singur în piept, m-am prăvălit în remorcă. Nu mai rămăsese niciun pic de

soare. Râul se făcuse un șarpe, fără sfârșit, poate o viperă.