AJUTATI VA ROG!!!!!!!!!!!!!!!!

Descrieti pe bunica!


Pe vremuri, după ce-mi terminasem studiile universitare şi aveam de acum un rost, şedeam în gazdă la o obişnuită babă care închiria camere mobilate. Baba era cumsecade, casa liniştită, iar eu prea puţin ocupat exterior, în timpul zilei. Scăpat de grijile diplomelor, citeam pentru mine, de plăcere. Pe seară, ieşeam în oraş, cutreieram librăriile şi anticăriile, iar ziua pe arşiţă (era vară) şedeam în casă şi citeam. O altă babă ar fi putut fi mulţumită. Nu făceam nici zgomot, nici o dezordine şi nu pătam prin aducere de tinere fete în casă reputaţia imobilului la care parcă ţinea atât (dar se prefac) văduvele. De fapt, baba nu era nemulţumită, ci intrigată. În repetate rânduri ea căuta să mă descoasă. Eu îi plăteam chiria nu regulat, ci anticipat, dar vedeam că baba avea bănuiala că n-am nici o ocupaţie serioasă şi că aş putea s-o păgubesc mai târziu.

-Maică - zicea ea - n-ai dumneata frate, prieten, om care să te vadă?

-Ba am, dar ce nevoie să vină aici?

-Ei, mai vorbeşti, mai petreci, ca tinerii: aveam pe un elev de administraţie, tare mai era vesel, bată-l norocul, cânta şi vorbea toată ziua. De la el am gramofonul. Veneau aici toţi prietenii lui, beau bere, glumeau.

-Eu sunt ocupat.

-N-ai fi bolnav cumva! La vârsta asta tinerii sunt cam slabi de piept.

-Ba sunt sănătos tun, nu vezi?

-Sănătate să dea Dumnezeu! - declara baba, văzând că nu mă poate dovedi.

Altă dată însă iar mă ispitea:

- Greu e cu dumneavoastră până isprăviți cartea. O să dai examenele şi ai să scapi de ponos. Am avut chiriașă tot în odaia asta o studentă. Doamne, ce mai citea! Citea şi lua aspirină, lua aspirină şi citea. Da' a terminat şi s-a măritat, şi acum e bine, la rostul ei. Ai să termini şi dumneata odată, cu voia lui Dumnezeu.

Baba, șireată, vorbea așa de repede că n-o puteai întrerupe.

- Da nu ţi-am spus că am terminat demult, că sunt licențiat? Sunt chiar profesor. Altfel din ce ți-aș plăti chiria?

- O fi, o fi, dacă zici dumneata.

Şi i-am arătat babei atâtea acte, încât s-a convins. Dar apoi iar m-a sâcâit:

- Grea meserie şi profesoratul ăsta dacă trebuie să citești mereu. Copiii citesc, d-ta citești!

Într-o zi însă mi-a spus vorba memorabilă:

- Tot mai înveți, maică?

- Cum asta ?

- Păi dacă zici că ai terminat, ce tot înveți mereu ? Nu ţi-ajunge atâta școală? Școală primară, liceu, universitate, ţi s-o fi acrit şi dumitale. Acum mai pune-te şi dumneata pe trai, c-a trecut vremea învățăturii.

- Dar eu nu învăț, cocoană, eu citesc.

- Ei, citeşti! Dacă citeşti nu înveţi? Să stau eu toată ziua cu nasul în cărţi!

N-a fost chip s-o scot pe babă dintr-ale ei. Când însă am cunoscut mai de-aproape lumea, am iertat-o. Căci am întâlnit oameni cu titluri, intelectuali, profesori etc., care, deşi se exprimau mai radical, arătau același dispreț pentru lectură după epoca școlarității.

Am constatat că, pentru majoritatea indivizilor, lectura nu e o plăcere, ci "învățătură". Doctorul care şi-a luat diploma nu mai urmărește publicațiile de specialitate. A învățat o dată şi a - vorba babei - terminat. Profesorul care a învățat la şcoală că un domn s-a născut în cutare an perpetuează această noţiune decenii, chiar dacă între timp ştiinţa a rectificat. Cine a apucat să învețe că Vlahuță e un mare scriitor şi Cerna un poet genial rămâne acolo.