rezumat va rog! min 150 cuvinte


Ca oricărui copil, lui llarie îi erau dragi jucăriile, dar tot mai mult îi plăcea să i se povestească basme. Ar fi stat ţeapăn pe scăunașul lui de o şchioapă ore întregi ca să audă întâmplări năstrușnice cu feți-frumoși și cosânzene care îi fermecau închipuirea. Părinții nu ştiau basme, nici nu le ardea să-i citească, pierzând atâta timp, așa că trecuseră greul asupra bătrânei. Ea nu știa carte, dar era depozitara unei biblioteci nesecate de povești și, mai mult decât atât, se pricepea să le spună viu și colorat, cu un dar deosebit al narației. Aşa încât toată comoara adunată în timpul copilăriei trecu repede, fără știrbiri, în mintea nesățioasă a băiatului, mobilând-o bogat nu numai cu fantezie, dar și cu tâlcul vorbelor de duh. De aceea, la cinci ani, cuvânta ca un om mare, cu fraze din cărțile de povești ori din proverbe auzite din gura dădăcii. Precocitatea lui se dovedea uimitoare. Rămase de pomină o frază adresată preotului Grigore. Acesta tot stăruia pe lângă pretor* să restituie parohiei crescătoria de porci, luată cam cu japca de către primăria comunii, în vederea înființării unui orfelinat care nu se mai înființa. Copilul aflat întâmplător la birou, auzind discuția, zise neîntrebat: -Părinte, și cu slănina în pod și cu sufletul în rai nu se poate! Preotul se uită încremenit la țâncul de-o şchiopă: -la te uită, ce vorbe îi ies din gură?! Ca la un om bătrân. Aferim*, copile! Pretorul Magheru rămase și el bouche bee*, cum îi spunea adesea nevastă-sa, vicontesa. Hm, nu era atât de straşnic proverbul cât aplicarea la speţă. De bucurie luă pe llarie în brațe și îl copleşi de sărutări. -Mare noroc avuseși, popo... N-am încotro, îți aprob cererea, dar țâncului ăstuia să-i mulțumești, nu mie... Băiatul pretorului era muncit încă înainte de vârsta şcolară de numeroase şi felurile întrebări care năuceau pe părinți. Pe vremea aceea comuna Merișani fu zguduită de o crimă pasională: un flăcău ucise pe fata unui vecin al Magherilor care se logodise cu altcineva. Ilarie o cunoștea pe lleaca, îi era chiar dragă, de atâtea ori vorbise cu ea și auzind de nenorocire se duse s-o vadă. [...] Acasă părinții îl certară, nu trebuia să se ducă acolo, așa ceva nu era pentru el. -De ce n-am voie? De ce să nu ştiu? -Ce să știi? -Vreau să știu cum a putut băiatul acela s-o omoare pe lleana? -I-a împlântat cuțitul în inimă... -Da, desigur. Mai bine să vorbim altceva. Băiatul rămânea tot nedumerit. [...] Se vede că în mintea copilului se făurise o lume ideală, oamenii se iubeau unii pe alții, trăiau paşnic, scăldându-se în apa călduţă a fericirii. Un om chiar dacă ar fi duşmănit pe altul n-avea putere să-l omoare căci îl apăra viaţa.​