4 (3 Piatra pitigoiului după Tudor Arghezi him 1. A fost cândva o toamnă dulce şi lungă, cum au mai fost siist însă nu la fel ca toamna aceea. Păsările de la Giurgiu aşteppiat păsările din Argeș, de la Bacău și de la Severin şi, după ce se at toate, au trecut în nori de stoluri către miazăzi, peste Dus. peste Sfântul Munte, în Egipt şi mai jos, în nisipurile frămaa le de vânturi, prin care umblă de mii de ani stafiile de piatră. Pacer călătoare, berze cu aripile mari, rândunele mici și alte Soiu Cio săgeți zburătoare, cu ciocul cât chibritul sau cât creionul săt sau nuiaua, ajunseseră cu bine în țara caldă, unde aveau să tră până ce trecea gerul și se topea zăpada de la noi. 2. Văzând că încep să îmbătrânească și că unele din ele nu o să mai aibă puterea să se întoarc două ori înapoi, păsările au ținut sfat laolaltă şi s-au hotărât să zidească un palat. În timpul cuvenit, toate păsările aduseră fel de fel de lucruri și, răspândindu-se de trei or întinsul lumii, ele grămădiră, dumicat cu dumicat, purtat în cioc, cea mai mare cetate din lu cu bolți și încăperi și cu o turlă la mijloc. În turlă fură puși paznici doi vulturi negri, cu o de ajutoare, o sută de ciori. Vulturii stăteau în fereastră sau pe vârful turlei, iar pe crește acoperişurilor mai joase, în colțurile depărtate ale palatului, vegheau ochii de oţel ai corbi înarmați cu ciocuri gata de luptă și cu gheare din același metal. Câteva rândunici bătrâne ca nişte maici cu comanacul turtit pe frunte și câteva be rămăseseră în palat. Și, la intrare, în câte un picior, străjuiau șase cocori dobrogeni, trei d dreapta și de-a stânga trei, cu gândul la nuferii albi de la Cernavodă. ma cal 3. Străjerii n-aveau de păzit numai palatul, ci mai ales marile averi adunate prin vârfuri şi firide pasăre galbenă, cât un fluture de mică ciocănise în geamul unei împărătese roșcovane. Aceas uimită de frumusețea pițigoiului de aur, I-a lăsat să intre. Dar după trei zile pițigoiul a plecat, lua în cioc un ac de diamant fermecat, cu vârful tare și țepos. Acul, cu piatra lui ca de jar alb, av însuşirea de a lumina cu o scânteiere de lună până în depărtări, iar pițigoiul îl puse în locul cel înalt al palatului păsăresc, unde strălucea asemenea unui luceafăr mai mare. Isprava izbutindu-i bine, a îmbărbătat inima pițigoiului de aur. El zise măicuțelor rândune Stați că o să mai aduc şi alte averi, căci acum am înțeles cum trebuie să lucrez şi nu mă las på nu umplu cu străluciri scumpe candela fără untdelemn din turla cioroiului Dumitru. Cele o sută ciori din straja palatului primiseră nume, ca oamenii. 4. Cu isteţimea lui, pițigoiul de aur se duse la balconul unei alte împărătese din tărâmurile cald Ea deschise cu băgare de seamă ușa cerdacului, temându-se să nu-l sperie, şi pițigoiul se lăsă d în bogatele încăperi ale împărătesei. Pițigoiul intrase în obiceiurile împărătesei: dormea pe căpătâiul patului, cu ciocul gătit cu giuvaien întors spre ochii ei. Pe trupul mic al păsării încăpuseră toate podoabele, cu atât mai scumpe, cât erau mai mărunte, ale domniței, care a gătit-o cu mâinile ei, ținând-o pe genunchi. Împrejun gâtului, îi agăţase un șirag de opt mărgăritare, cele mai strălucitoare din toată lumea. La picion stâng îi petrecuse inelul cu briliante, cel mai mare din toate împărățiile, iar la piciorul drept îi puses o pietricică, singura din toată lumea și a cărei licărire albastră era ca un fum. Piatra avea pute neînchipuite: să vindece, să întinerească bătrânețea și să prefacă toate gândurile în bucurii și fapte LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ​