Citește următorul fragment: În timpul directoratului lui la Național, Liviu Rebreanu - pe care nu-l mai văzu- sem de mult -m-a convocat într-o zi acasă la el. În biroul lui mobilat sobru, căptușit cu rafturi de cărți, am putut admira din nou frumusețea bărbătească a acestui mare scriitor. Frapant în înfățișarea acestui om înalt, bine legat, voinic, era părul lui neted, alb, care contrasta violent cu fața lui tânără, cu trăsături parcă cioplite în lemn, şi marii lui ochi luminoşi, de un albastru pal. Râsul lui era deschis, franc, dar m-a surprins felul lui de a vorbi. Cuvintele ieşeau cu greutate din gura lui. Din partea unui scriitor care publicase mai multe romane de un realism zguduitor, care au marcat un moment în literatura română, această dificultate de exprimare m-a mirat, dar am înțeles mai târziu că expresia lui era scrisul. Deşi îl cunoscusem mai demult, eram puțin intimidati amândoi, eu de înfățișarea lui, de reputația lui, el de cariera pe care o începusem și de care se vorbea. Ne uitam unul la celălalt, zâmbind fără cuvinte. După un moment de tăcere, Rebreanu a început să-mi spună pentru ce m-a convocat. Aprecia calitățile mele artistice şi dorea să vin să joc un spectacol la Studioul Teatrului Național

EX: prezinta in 30-50 de cuvinte portretul scriitorului Liviu Rebereanu valorificand textul de mai sus ​